De multe ori se întâmplă să îi considerăm pe copii niște adulți în miniatură. Pot părea așa, dar nu sunt. De fapt, creierul nostru are nevoie de 25 de ani pentru a ajunge la maturitate, perioadă în care se devoltă constant diverse abilități.

Copiii care se comportă urât sunt adesea văzuți ca fiind în mod intenționat răi sau șmecheri. Realitatea este alta: ei nu sunt capabili, din punct de vedere cognitiv, să se comporte mai bine de atât. Pedepsele și recompensele pornesc de la premisa că ei nu sunt motivați să se comporte mai bine și pot să îți schimbe comportamentul. Copiii își pot dori să se comporte mai bine dar de multe ori le lipsesc abilitățile necesare pentru asta. Este foarte important să avem așteptări realiste, care să țină cont de vârsta și nivelul lor cognitiv de dezvoltare.

Până la vârsta de 3 ani în creier se formează, prin combinația dintre genetică și experiențele de viață, o mie de trilioane de sinapse. Un număr impresionant pe care nici nu pot să mi-l închipui.

Până la adolescență numărul acestora scade la jumătate, conexiunile neurale care nu sunt folosite sau sunt folosite rar dispar. În concluzie, pentru a se dezvolta la întregul lui potențial, creierul are nevoie de susținere, o multitudine de experiențe variate și de iubire. Un nivel ridicat de stres afectează negativ sinapsele din părțile superioare ale creierului, cele responsabile de gândirea analitică, controlul impulsurilor și reglarea emoțiilor.

La naștere, bebelușii sunt foarte senzoriali, cu ariile din creier responsabile de văz, auz, miros, atingere, gust și emoții relativ bine conectate. În primii ani, creierul funcționează bine în zonele primitive, acestea atingând maturitatea la vârsta de 7 ani.

Lobul frontal, responsabil cu rezolvarea de probleme, categorizarea și sortarea, rămâne imatur pînă la vârsta adolescenței.

Ultima parte a creierului care atinge maturitatea la vârsta de 20-25 de ani , este cortexul prefrontal. El este responsabil cu judecata, controlul impulsurilor și cu controlul emoțiilor. Asta înseamnă că până la vârsta adultă este realist să ne așteptăm la o lipsa de judecată și auto-control. Din punct de vedere al dezvoltării creierului, este normal să vedem bebeluși care plâng, toddleri care fac crize de tantrum și copii mai mari care se plâng, tipă sau aruncă cu obiecte. Este imposibil ca un copil între 0 zi 14 ani să își controleze reacția și să se comporte într-un mod mai acceptabil social. Copiii care țipă sau plâng pur și simplu nu se pot abține, pentru că partea din creierul lor responsabilă de autoreglarea emoțiilor este imatură. Ei au nevoie de noi să îi ajutăm să se liniștească, pe măsură ce se maturizează devenind capabili să se liniștească singuri. Îgnorându-le emoțiile și comportamentele, ei nu învață nimic.

Pedepsele sau excluderea sunt de asemenea ineficiente. Cât timp sunt pedepsiți sau trimiși la colț, copiii nu stau să reflecteze la ceea ce au greșit, la cum s-au simțit ceilalți sau la cum pot face mai bine, așa cum s-ar credea la prima vedere. Pur și simplu creierul lor nu este capabil de asemenea gânduri complexe. Gândirea critică, analitică și ipotetică țin de lobul frontal, care se maturizează în adolescență. Tot ceea ce învață copiii din asta este că dacă stau cuminți vor fi reprimiți înapoi.

Gândirea logică abstractă apare în jurul vârstei de 11 ani.

Empatia, adică abilitatea de a recunoaște și a te identifica cu ceea ce simt ceilalți, atinge un nivel comparabil cu al adulților de abia la vârsta de 7 ani. Deci, lipsa empatiei la copiii mici este explicabilă și de înțeles. Un toddler care refuză să dea și altor copii jucăriile sale se comportă absolut normal. Toți copiii sub 7 ani sunt egocentrici, acesta fiind un stadiu normal în dezvoltarea lor. Cu cât suntem mai empatici și respectuoși cu copiii noștrii, cu atât mai mult vor fi și ei cu ceilalți. Copiii învață prin modelare.

Pe mine m-au ajutat foarte mult informațiile de mai sus. Am înțeles de ce fetița mea se comportă uneori într-un mod care mă deranjează și că modul meu de a mă uita la ea era greșit. Am înțeles că e necesar să am mai multă răbdare și să las la o parte prejudecățile. Bineînțeles, cum nimeni nu e perfect, nu reușesc asta mereu. Cred că cele mai bune întrebări pe care ni le putem pune atunci când ne enervăm sunt: E capabil copilul meu de mai mult ? Am așteptări realiste sau nu? Dacă ne uităm la cum se dezvoltă creierul, de multe ori răspunsul este nu.

The gentle discipline book by Sarah Ockwell-Smith